Nu pot sa incep sa scriu fara cana de cafea alaturi, licoarea neagra si aromata, cu spuma stralucitoare este mai mult decat o sursa de inspiratie, este indispensabila.

Si deseori cand sorb un strop fierbinte mi-amintesc, precum Proust, un alt moment, o alta cafea si suita de emotii ce o insoteau. Cafeaua fierbinte dintr-o cofetarie din Vienna, alaturi de un croissant gustos, dintr-o zi friguroasa de iarna. Cafeaua bauta la o terasa scaldata in soare intr-o dimineata de duminica, in Place de la Contrescarpe, Cartierul Latin din Paris. Cafeaua robusta si aromata savurata in Toledo, pe terasa de pe acoperisul hotelului. Sau cafelele din fiecare dimineata, pe terasa hotelului din Praiano …

Era in 2006, Italia ne atragea ca un magNet, si am vrut sa ajungem intr-un loc care parea ireal, Coasta Amalfi (pe vremea aceea de-abia daca se auzise in România de aceasta destinatie). Eram doar noi doi si plecam doar cu rucsacii in spate, alegand zboruri low-cost, cazari ieftine si bazandu-ne pe transportul in comun. Si vacanta aceasta chiar era una speciala caci era un fel de luna de miere, dar… inainte de casatorie. Da, da, ne-am casatorit la cateva zile dupa ce ne-am intors.

Dupa cateva zile la Roma am plecat spre coasta Amalfi, mai intai cu trenul pana la Napoli, unde am profitat de cateva ore sa vizitam orasul (asa, cu rucsacii in spate), caci oricum urma sa ne continuam drumul din alta gara.

In acea gara cam ponosita din Napoli ne-am pierdut unul de altul, el avea toate actele si banii, iar eu cei doi rucsaci, si pe vremea aceea aveam un singur telefon la noi (povestea pierderii si regasirii, savuroasa de altfel, o rezerv pentru alta data). Important este ca dupa ce ne-am regasit ne-am continuat drumul, cu un tren regional pana la Sorrento, iar de acolo cu un autobuz pana la Praiano, un mic sat intre Positano si Amalfi, unde gasisem un hotel care parea foarte dragut si la un pret surprinzator de bun. Am ajuns noaptea la hotel, obositi si consumati de toate emotiile de peste zi, ne-am luat in primire camera, aerisita si frumoasa, cu peretii albi si podeaua din gresie albastra si ne-am culcat aproape imediat.

Dimineata anunta o zi frumoasa, cerul albastru avea doar cateva fuioare albe de nori, ne trezisem cam tarziu si ne-am grabit sa mergem la micul dejun unde ne-am umplut mai intai cestile de cafea de la espressorul stralucitor inconjurat cu farfuriute si cescute. Asa am iesit pe terasa hotelului unde am ramas muti de uimire: in fata, peste strada si peste acoperisurile caselor stralucea marea in bataia razelor albe si piezise ale soarelui, iar undeva in dreapta, se ghicea „movila” acoperita de case a orasului Positano. Aerul era proaspat si mirosea a flori de lamai si iasomie (era luna mai), o briza calma mangaia frunzele plantelor agatatoare. Ne-am asezat la masuta noastra cu fata de masa alba, cu farfuriile pline de bunatati mediteraneene, mozarella si rosii micute si parfumate, masline grase cu pielea de culoare deschisa, salami gustos, dar si croissante apetisante, gem de portocale si de smochine, miere si unt, si paine proaspata cu coaja crocanta. Si in momentul acela, sorbind din cafea, am stiut ca vacanta noastra pe Coasta Amalfi va fi minunata.

A urmat un carusel de plimbari, pe jos, cu masina, cu barca si cu vaporasul. Am vazut Furore si Conca dei Marini, Amalfi si Atrani, Grota dello Smeraldo, am ajuns chiar si in insula Capri. Am batut pe jos potecile de munte dintre satele suspendate parca intre mare si cer, Montepertuso si Nocele, am admirat o sumedenie de flori, am mangaiat pisici lenese ce se incalzeau la soare, am salutat cu „Ciao” localnici si turisti entuziasmati ca si noi.

Dar am pornit sa povestesc despre o anumita zi, care a inceput tot cu cafeaua aromata, pe terasa hotelului din Praiano. Auzisem de Ravello, un mic orasel cu case de piatra aflat mai sus, in munte, un orasel al artei si muzicii, si al celor mai frumoase peisaje din Italia. Era o destinatie de lux iar noi eram departe de conceptul de „turism de lux”, dar cafeaua proaspata de dimineata ne inviorase si ne daduse sentimentul ca totul este posibil. Asa ca ne-am imbarcat in vajnicul autobuz regional si am pornit spre Ravello.

Nu stiu daca ati mers vreodata cu autobuzul pe Amalfi Drive…este o experienta in sine! Strazile sunt inguste si numai serpentine, intr-o parte se ridica pereti de piatra acoperiti de verdeata, in cealalta parte se vede marea, uneori la 270° sau chiar mai mult. Soferii amalfitani conduc cu ceea ce pare o viteza complet nepotrivita pentru un autobuz de acele dimensiuni pe o astfel de sosea, relaxati, sporovaind zgomotosi cu persoanele cunoscute si nu numai, salutand lumea cu mana stanga scoasa pe geam. Autobuzul se inclina la curbe, uneori trecand razant pe langa parapetii de piatra, dezvaluind in jos marea incredibil de albastra, pe care plutesc barcute colorate, apoi se redreseaza, intra in tunel, iese, apoi ia alta curba claxonand scurt. Claxonul e de fapt o avertizare pentru soferii din sens opus caci uneori soseaua este mai ingusta de doua benzi, si in curba nu pot trece doua masini una pe langa cealalta. Daca o masina se afla in apropiere raspunde cu alt claxon scurt si probabil incetineste, caci asa facea si autobuzul nostru atunci cand se auzea un claxon din sens opus.

Apoi autobuzul incepe sa urce sforaind zgomotos pe serpentine stranse, in ac de par, cu motorul oftand la schimbarea vitezelor si tremurand din toate incheieturile la oprirea in statii.  Un amic al soferului se urca pe usa din fata si incep o discutie animata de gesturi ample, in timp ce soferul manevreaza volanul imens mereu mult la stanga, mult la dreapta. La o curba mesteri artizanali din zona au expus tot felul de obiecte ceramice, suveniruri sau poate chiar obiecte pentru localnici, farfurii de lut smaltuite sau altele doar din lut uscat, vase de gatit la cuptor sau chiar niste vase imense, ca niste amfore. Vasele fragile sunt intinse pana in buza soselei si soferul face o remarca un pic rautacioasa luand curba, probabil deranjat ca trebuie sa fie atent sa nu izbeasca expozitia de lut. Amicul intreaba probabil la ce-or fi folosind vasele acelea, din cate am putut sa intelegem in italiana, iar soferul raspunde razand cu pofta:

-Per fare la pipi!

-E anche ché pipi! zice si amicul…

Amicul rade, italienii din autobuz rad si ei, soferul rade si mai tare, le face un semn cu mana negustorilor, amuzat, si trecem mai departe. Bausem doua cafele de dimineata, doua espresso lungi, cu gust fin si amar, atat de concentrat incat aproape ca parea dulce. Era o placere sa ne reaprovizionam de la expresorul generos din sala de mic dejun si profitam din plin caci asa cafea gustoasa nu gasesti des. Dar cafeaua are si un efect diuretic, dupa cum bine stiti, si dupa povestea cu amforele, zdruncinata de autobuzul naravas, de-abia asteptam sa ajung in Ravello pentru a rezolva problema ce devenea arzatoare.

Cand am coborat am cautat din priviri un loc potrivit dar nimic, in jur case, buticuri, hoteluri luxoase… I-am facut semn sotului meu (nu inca sot pe atunci, dar in curand) si am intrat in primul hotel, caci asta poate fi o solutie pentru turistii in nevoie, in lipsa de altceva. Si da, am rezolvat problema ardenta dar la iesire am aruncat o privire in jur, curioasa sa vad cum arata acel hotel luxos, am observat receptia minimalista, mobila eleganta de lobby dar privirea mi-a fost atrasa ca un magNet de partea opusa intrarii, un perete in intregime din sticla pe unde se vedea … raiul. Sau cel putin asa am crezut la prima vedere.

In primul plan o gradina plina de flori, cu arbusti tunsi impecabil si alei pietruite iar apoi, mai departe, valea verde cu livezi de lamai si case presarate printre ele si mai departe Coasta Amalfitana, in toata splendoarea ei, prelungindu-se parca pana la infinit, mangaiata de valurile marii ce brodau tarmul stancos cu dantela alba, sub un cer de un albastru neverosimil pe care norii albi si pufosi erau atat de perfecti incat pareau pictati.

Am multumit si am iesit din hol nerabdatoare sa-i spun sotului meu ca datorita problemei mele (E anche ché pipi!) descoperisem cea mai frumoasa priveliste din lume. Si pentru ca doream sa vada si el l-am luat de mana, am intrat amandoi in hotel si am intrebat daca nu putem bea o cafea, la masutele ce se zareau in gradina. Si asezati in locul cel mai frumos de pe planeta am savurat din nou un expresso italian de o finete absoluta.

Si cum stau eu acum frunzarind prin amintiri si sorbind din cafeaua mea care nu se compara cu aceea, ma gandesc ar fi timpul sa ne luam si noi in sfasit un espressor de cea mai buna calitate.

Si uite ca am gasit un magazin online magNET.ro cu promoții espressoare iar la „Deal of the Day” este un Espressor automat Saeco PicoBaristo SM5460/10 (Piano Black) care chiar seamana cu cel din hotelul nostru de vis din Praiano.

Asa ca va rog sa ma scuzati, am ceva foarte important de facut…

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2019
Pentru toate articolele SuperBlog click aici.

Foto cafea si espressoare: magNET.ro
Foto ilustrare articol: arhiva personala 
(cu exceptia Ravello, Pixabay Royalty Free)