Puterea unui vis

Nota: Acest articol este o fictiune si trebuie privit ca atare.

Jurnal personal

M-am intors in habitaclul meu iar amintirea cursei nu-mi da pace. Nu pot decât sa fac un singur lucru, sa caut o Honda Civic de vanzare. Si in timp ce rasfoiesc ofertele Honda pe site-ul Honda Romania, in cautarea masinii care mi-a ramas in suflet, Civic Type R, ma gandesc ca viata umanilor nu e chiar atat de searbada cum pare. Nu si daca poti conduce in fiecare zi o Honda Civic Type R.

Amintire

E dimineata devreme si frunzele copacilor fosnesc usor in adierea vantului de primavara. Pamantul e umed si detectez un amalgam de mirosuri, vegetale, minerale, miros de asfalt, un iz slab de ulei de motor si cauciuc ars. Soarele straluceste printre crengile brazilor, o lumina alb galbuie care se revarsa, refractata in picaturile de apa aflate in suspensie in atmosfera, raze de lumina sidefata care se astern pe fetele lucioase ale frunzelor, pe asfaltul umed. Planeta aceasta este, intr-adevar, suprinzatoare. Simt ca ma cuprinde acea neliniste ciudata, specifica acestui trup uman, un fel de tremur imperceptibil localizat undeva in apropierea inimii.

M-am obisnuit deja cu acest trup, cu constrangerile si surprizele lui. Umanii sunt fiinte bizare, cu atatea defecte, si totusi am invatat nu numai durerea dar si bucuria, am invatat sa asimilez senzatiile si sa le procesez asemeni lor. Cand yimryiiist m-a chemat aici am fost coplesit de uimire si bucurie. Stie ca sunt unul dintre cei mai buni piloti, stie ca sunt destinat pentru navigare. Stie ca simt viteza ca nimeni altcineva si atunci cand pilotez sunt unul cu nava, un tot care se comporta unitar. Atunci cand navighez imi extind simturile, nu deplasez nava prin spatiu ci modific spatialitatea momentului. A fost alaturi de mine atunci am traversat centura de asteroizi pentru a recupera o nava avariata, a trait alaturi de mine senzatia zborului printre fulgerari de piatra, rasucirile pe trei axe, traiectoria neverosimila parcursa in acele cateva secunde. Nici o nava automata nu poate reface acel traseu.

Ma fascineaza masinile lor, ale oamenilor, aceste constructii din metal propulsate de motoare cu combustie interna. De-abia astept sa conduc masina pentru care am venit aici, yimryiiist mi-a spus ca este speciala. Astept la marginea pistei, echipat in costumul de pilot, incerc sa mi-l inchipui ca pe o noua piele, sa nu-l las sa ma stanjeneasca, imi adaptez metabolismul si ajustez intensitatea senzoriala. Aud mai intai un zumzet indepartat, cu volute, un scrâsnet muzical, o combinatie de tonuri joase si inalte: se apropie! O sclipire alba in josul pistei, pare ca se deplaseaza cu incetinitorul, cu o economie intrinseca a miscarii dar aprope imediat aud scrasnetul franelor si Honda Civic Type R se opreste brusc in fata mea iar eu fac involuntar un pas in spate.

Hideki Kakinuma isi desface incet dispozitivul de comunicare, coboara fara sa se grabeasca, isi desface legatura castii si o da jos, tragandu-si apoi si gluga ignifuga pe spate. Se apropie incet de mine cu casca sub brat iar ochii lui oblici ma fixeaza cu o intensitate neobisnuita. Nu pot sa nu remarc eleganta miscarilor sale si relatia pe care o are cu masina care sta acum in spatele lui. Ajuns in fata mea ma saluta cu o aplecare a capului, pe care o reiau si eu, mentinand salutul o fractiune de secunda in plus. Se relaxeaza si schiteaza ceea ce s-ar putea numi un inceput de zambet dar suspiciunea din privirea lui nu dispare inca. Stie cine sunt? Stie ce sunt?

Ma studiaza atent, fara retineri apoi se intoarce usor si ma invita sa privesc masina. Inteleg acum. Inteleg ca stie si inteleg cum a lucrat impreuna cu yimryiiist. Ma gandesc la nava mea de explorare, la liniile ei perfecte, la muchiile de atac impecabile, la felul in care lumina netrecuta prin filtrul vreunei atmosfere se reflecta pe suprafata ei sidefata. Privesc masina din fata mea si am senzatia ca ma aflu in fata propriei mele nave. Sunt complet diferite dar totusi …o inflexiune a liniei caroseriei, felul in care se integreaza diversele elemente, textura mastii frontale, geometria rotilor, acel ceva este acolo. Ma apropii incet si ating capota, metalul este fin si cald in aceasta dimineata rece de aprilie. Simt mirosul complex de benzina, cauciuc încins si metal incins si in acelasi timp simt puterea acelui motor cu combustie interna, acea inima de metal si combustibil fierbinte care propulseaza masina prin forta unor explozii controlate. O alta explozie de energie imi invadeaza trupul uman, adrenalina isi face simtita prezenta.

Ascuns printre dealurile inverzite din vestul Germaniei, strajuit de vechea fortareaza Nurburg, traseul de curse cu soseaua serpuita este unul din cele mai dificile trasee de acest fel de pe planeta. Este supranumit iadul verde, iadul este un loc nepamantean. Gandul acesta ma amuza. 73 de viraje, urcursuri si coborari, diverse configuratii ale soselei. M-am documentat, desigur, l-am studiat cu atentie, de aproape si de departe. Am memorat fiecare viraj, fiecare distanta relativa. Stiu unde soseaua urca si unde coboara, unde asfaltul este mai aspru, intreaga sa geometrie.

Hideki Kakinuma se indreapta spre portiera din dreapta, imi pun casca si merg spre masina pentru a ma aseza pe locul soferului. Simt nelinistea lui, este mai mult decat un sef de proiect, a pus suflet in aceasta masina. Nu este doar un obiect, este un vis implinit. Imi imaginez imensa munca pentru a transpune in realitate imaginea perfecta pe care gasit-o in mintea lui pentru aceasta masina. A reusit.

Hideki se intoarce spre mine si blocand microfonul imi sopteste:

-Masina asta nu minte. Ea raspunde direct celui care o conduce. Asa a fost construita. E uimitoare!

Ma gandesc din nou la yimryiiist si la nava mea, care raspunde comenzilor mentale. Ma gandesc la felul in care o conduc. Pun mainile pe volan, ating usor pedalele cu picioarele, le simt prin incaltamintea speciala de curse cu talpa subtire. Inchid ochii, respir. Simt caroseria, fiecare linie, fiecare unghi. Motorul nu s-a racit complet, va porni imediat, energia acumulata va propulsa masina cu putere, aerul va curge lin peste forma aerodinamica. Esti nava mea, ii spun in gand. Esti nava mea.

Ma uit spre Hideki si ii transmit tot ceea ce simt, ceea ce cred, incredere, uimire, chiar si recunostinta. Si fata lui inflexibila se modifica usor, o sclipire in privire, o schimbare fina in tensiunea muschilor faciali. Stie ce sunt, stie cine sunt. Si stie ca nimeni nu va conduce masina asta mai bine ca mine.

Pornesc motorul si aduc masina usor spre linia de start. Soarele s-a ridicat mai sus si aerul vibreaza in jur. Panglica de asfalt care se intinde in fata noastra mai pastreaza o urma usoara de umezeala care se evapora rapid, fuioare de aburi plutesc deasupra soselei. Maneta schimbatorului de viteze vibreaza usor in mana mea dreapta, mana stanga este asezata pe volan. Sunt metal, sunt roata, sunt piston, ax, explozie. Privesc lumina care anunta inceputul cursei. Rosu, rosu, rosu, rosu, verde. Pornesc in acelasi fel in care respir.

Sunt un bolid care sfâsâie spatiul, un zgomot care despica aerul, un meteorit de metal si foc. Zgomotul motorului imi inunda urechile si simt vibratiile in tot trupul. Masina se aseaza pe asfalt precum o felina inainte de a-si ataca prada, o port pe sosea ca si cum mintea mea ar trage-o inainte de un fir nevazut. Masina gliseaza pe aceasta linie imaginara, pe care o construiesc invartind cu mainile mele umane un cerc si apasand cu picioarele mele umane niste pedale. Nu am timp sa fiu uimit de felul in care acest dispozitiv uimitor reactioneaza, pedala de acceleratie este aproape tot timpul apasata pana la podea iar viteza cu care spatiul se perinda prin stanga si dreapta masinii face ca ochii mei umani sa perceapa doar un blur, gri si verde, in continua schimbare. In fata soseaua se dezvaluie privirii mele umane intr-un efect de tunel, este ca si cand as atrage-o spre mine, ar trece prin mine si mi s-ar desfasura din nou in spate.

Il simt pe Hideki crispat, sprijinit de spatarul scaunului care il imbratiseaza perfect, la viraje corpul lui se inclina putin, sustinut de centura in cinci puncte. Stiu ca mijeste privirea pentru a se concentra si sunt sigur ca ochii lui sunt doar doua fante oblice care privesc intens soseaua din fata. Imi spune lucruri, viraje, distante, le aud in casca dar nu le procesez, stiu traseul, sunt traseul, sunt masina, suntem un tot. Inainte de viraj slabesc apasarea acceleratiei si simt raspunsul masinii in schimbarea tonalitatii motorului. Undeva, sub capota pistoanele se misca cu viteza impinse de explozie, impingand, la randul lor. Sunt combusibil, piston, ax, roata. Parcurg traseul cu ochii larg deschisi desi l-as putea parcurge cu ei inchisi, sunt fascinat de sosea, de schimbarile de directie, de felul sacadat in care percep imaginile. Imi simt inima mea umana pulsand si aud zbaterea ei in urechi, la fel de tare ca zgomotul motorului, sau poate mai tare. Urmeaza linia dreapta si piciorul meu apasa pedala de acceleratie pana la fund si ramane acolo in timp ce acul vitezometrului avanseaza incet dar sigur, pana la marginea cadranului.

Nu ma surprinde ca am batut recordul de viteza pe circuit, o intreaga echipa sarbatoreste zgomotos cand coboram din masina. Hideki este transfigurat, bucuria ii scalda chipul de obicei inexpresiv, si citesc in ochii lui puterea unui vis implinit. Masina este intr-adevar deosebita.

Cursa a fost minunata, surprinzatoare, pasionanta si pentru mine, dar sarbatoarea lor nu este despre mine, trebuie sa plec. Il salut pe Hideki, il rog sa-i transmita multumirile mele lui Yim si ma retrag, mergand usor spre marginea pistei.

Disparitia mea nu a fost remarcata decat mult mai tarziu.