Perspective

Proiectasem viitorul, cu grija,
cautasem necesarul de materiale,
idei, sugestii si schite
in marele dictionar de arhitectura a fericirii.

Masurasem cu grija parcela noastra
lunga de cateva zeci de ani,
lata de intamplari, de intalniri si de viata,
cu deschidere mare la lume,
si mult loc pentru amintiri.
Muncisem din greu la fundatie,
sapasem in pamantul reavan, in fiecare zi,
la metrou, la serviciu, la metrou, acasa,
greu se sapa fundatia, dar e mai usor in doi,
pentru noi viitorul era o casa activa,
activa in fiecare vis.

Apoi a venit un microcataclism planetar,
un nanocataclism tacut,
un virus nou si necunoscut,
ca o zbatere de aripa de liliac,
ca o serpuire rece prin vene,
si lumea intreaga s-a oprit in loc.

Ne-am refugiat in interior,
inauntrul nostru, acolo unde nu mai fusesem de mult,
chiar se asezase un pic praful pe-acolo,
pe câteva sentimente mai obosite.

Pe dinafara traiam ca de obicei,
pe dinauntru incercam sa intelegem,
in dictionar nu scria nimic de coronavirus.

Cat de fragil e proiectul nostru, am zis,
cat de fragili suntem noi, uite, aproape stravezii,
avem nevoie de tonificare imediata,
avem nevoie de un plan de antrenament,
sa dam restart si repornim sistemul.

A trebuit sa ne oprim in loc ca sa intelegem
ca trebuia de mult sa incetinim un pic,
oricum pedalam in gol,
pedalam asa pentru ca asa am invatat,
si pentru ca toata lumea facea la fel
dar acum, ca tot avem timp,
sa gandim un pic
in perspectiva.

Trebuie sa avem grija azi
si trebuie sa avem grija si maine
dar mai ales trebuie sa avem grija de maine,
pentru ca maine nu se gaseste la magazin,
nu se comanda online cu doar un click
poate ca maine nici nu e acolo
daca nu-i facem cuib si nu-l chemam sa vina,
maine e fragil ca si noi,
e inca mic, e sensibil si e tare singur,
pentru ca nu ne gandim la el cu adevarat.

De fapt nu avem nevoie de faina, zahar, ulei,
de orez, mazare si multe conserve,
si sapun si dezinfectant…
De flori multe de primavara avem nevoie,
de corcodusi si caisi si ciresi infloriti,
de lalele pe care sa le poti atinge cu degetul,
Ne trebuie serile calde de vara,
tolaniti in mirosul ierbii, piscati de furnici,
avem nevoie de toamne de culoarea mierii,
pe alei de parc, fosnitoare,
iar zapada scuturata de pe crengi
drept peste caciula cu mot
este indispensabila.

Avem nevoie de poieni cu branduse,
de pajisti verzi, intinse cat vezi cu ochii,
de munti inalti cu vantul aninat de creste
si de lanuri de grau presarate cu maci rosii ca sangele.

Avem nevoie de plaje cu nisip auriu,
de soare mult si de briza sarata
si de multe urme de talpi sterse
de valuri cu creste de spuma.

De aer avem nevoie,
avem nevoie de aer ca de viata,
cat costa niste aer curat?
nu foarte mult dar sa fie destul
pentru noi, si copiii nostri, si copiii copiilor lor.

Am avea nevoie de niste paduri,
asa, cat de cat zdravene,
si foioase si conifere, si poate si o jungla amazoniana
cu crocodili, daca nu se poate altfel,
dar neaparat cu multe orhidee.

Si am vrea si nitica energie,
dar din aceea curata, regenerabila,
ca ne-am saturat de cosuri de fum,
si de orizontul de culoarea cenusii,
Vrem apusuri roz si violet,
si curcubeu dupa ploaie,
si stele care stralucesc tare de tot
pe cerul negru al noptii.

Trebuie sa ne intoarcem inapoi la planseta,
sa ne desenam casa de maine,
orice proiect se poate redesena,
in loc de creion, doar un pic de modestie,
un pic de empatie si altruism,
ceva mai multa dedicare,
cat sa iasa liniile frumoase,
si sa se vada pe plan
toate gandurile bune.
Si neaparat dragoste,
foarte multa dragoste
de viata.

Articol scris pentru Spring Superblog 2020 proba sponsorizata de AIA Proiect.