Ne-am obisnuit. Am intrat intr-o rutina. Ne-a luat cateva zile dar acum stie fiecare ce are de facut. De pe ecrane ne zambesc fete familiare, avem sedinte la anumite ore, in pauze ne intersectam in mijlocul casei pentru un pupic, o intrebare sau o imbratisare. Serile au si ele rutina lor, un film, o poveste, un joc. Zilele trec iar copiii nici nu mai vor afara. Ne-am obisnuit.

Privesc orasul care pare gol, poate ca in inima lui inca circula multa lume, multe masini, eu nu vad aproape pe nimeni. Rar, cate o silueta grabita, cu masca si manusi, plecand sau venind cu sacose de cumparaturi.

Doar vantul bate, bate neincetat, cu forta, orasul pare bantuit de vantul rece de primavara, singurul locatar omniprezent, omnipotent.

Vantul agita crengile copacilor, unii au inverzit, altii, cum ar fi ciresul din fata, au muguri atat de mari ca ma astept sa plezneasca oricand, intr-o explozie de alb si mireasma fina.

Ma gandesc uneori ca situatia va dura luni intregi si cand, in sfasit, vom iesi din casele noastre vom gasi trotuarele invadate de papadii.

Seara linistea devine si mai pregnanta, din cand in cand latra un caine, in rest nu se aude mai nimic. Departe, pe strada un tramvai trece prundent, il vad strecurandu-se printre case, parca cu incetinitorul. Nu credeam ca imi va lipsi vreodata zgomotul claxoanelor sau suieratul rapid al masinilor pe sosea.

Vad multe ferestre luminate, mai multe ca oricand, mai multe ca in vacanta de Craciun. Suntem cu totii consemnati la domiciliu, miliarde de oameni. Un microorganism atat de mic are puterea de a schimba radical vietile a miliarde de oameni.

Nu pot sa-mi scot din minte imaginile cu Papa Francis singur, in rugaciune, in Piaza San Marco, pe ploaie, au un simbolism extraordinar. Nici un regizor de film nu ar fi putut inventa cadre mai impresionante.

Copiii dorm linistiti, suntem bine. #simaineeozi