S-a intors vantul. De parca ar fi fost plecat intr-un weekend prelungit pe alte meleaguri si acum s-a intors sa ne bântuie, cu forte proaspete. S-a intors si frigul, ba chiar a nins, sau, ma rog, a burnitat un pic. Un cer gri, lumina gri, case gri, blocuri gri si asa, o stare de spirit gri. Un sfarsit de martie singuratic, inchis in sine, biciuit de rafale reci. Doar caisii infloriti si pasarile nevazute, care inca mai ciripesc, mai aduc un pic de viata unui peisaj încremenit.

Oare ce fac porumbeii din parcuri? Când erau mai mici copiii erau incântati de porumbei, le dadeau paine si pufuleti si biscuiti si cand se strângeau multi de tot o luau la fuga printre ei, intr-o frenezie de râsete si chiuituri si de fâlfâit rapid de aripi. Oare porumbeii mai sunt acolo?

Uneori ma gandesc la parcurile goale, la gradinile pustii, la muzeele cu holuri si sali unde nici un pas nu se mai aude, la exponatele amortite in vitrine, oarbe si mute. Avem muzee virtuale dar nu e acelasi lucru, experienta de acasa nu se compara cu mirarea, cu bucuria descoperirii, cu parcurgerea lenta a spatiilor cu copiii de mânuta, intrebari soptite, ochisori curiosi, explicatii deslusite pe panouri sau incropite din amintiri. Ma gandesc la salile goale de spectacol, la scândurile lustruite ale scenelor, la mirosul de plus vechi al scaunelor, la faldurile cortinelor acum incremenite. Uneori viata de dinainte pare atât de departe, de parca ar fi fost un vis frumos, si doar visam ca ne plimbam pe strazi in orase straine, si alergam prin paduri si urcam pe munti inalti si ne tavaleam in iarba si mancam inghetata la malul marii.

Si incep sa visez la vacanta si imi imaginez deja un iunie cald sau un iulie torid si noi pe plaja noastra, una din ele, fie cea lunga marginita de pini, sau cea cu pietricele mici, sau golful acela cu o barca veche parasita, si noi la soare, murdari de nisip, si copiii veseli si plini de energie, sarind peste valuri incretite, scormonind in nisip, alergând cu zmee colorate care se zbat in vânt.

O pisica gri cu blana pufoasa, coada scurta si picioare albe se plimba pe acoperis. O cunosc, isi face rondul, e o pisica din vecini, aproape in fiecare dimineata pleaca în aventura. Ma surprind privind-o cu mai multa atentie, paseste cu grija pe coama de tabla, sare pe acoperisul de jos, sade o clipa privind un tufis abia inverzit, cred ca acolo sunt pasari … renunta la urmarire si trece incet pe acoperisul unei magazii, apoi pe gard, intr-o echilibristica felina … gata, a sarit in gradina. Imi dau seama ca o priveam cu admiratie dar si nitica invidie, spre deosebire de noi ea e libera…

In bucatarie se rezolva ecuatii, în camera copiilor e ora de comunicare iar eu am de lucru. Nu-i nimic, rezistam, #vafibine, #simaineeozi.