Dupa cum spunea nu mai stiu ce intelept, exista o expresie care se potriveste oricarei situatii: „Si asta va trece”.

La 50+ de zile de #StamAcasa ultimul lucru la care ar trebui sa ma gândesc este ca aceasta perioada îmi va lipsi, la un moment dat. Si când izolarea la domiciliu se va termina, chiar daca nu vom reveni la viata dinainte, vom trai totusi intr-un alt ritm. Si imi vor lipsi…

Primavara

Primaverile, in Bucurestiul ultimilor ani, sunt un fel de simulacru, o prezentare la post pentru câteva zile, o tranzitie rapida de la frigul si cenusiul iernii la vremea calda ca vara. Iarba si frunzele copacilor se grabesc sa creasca peste noapte si parca totul se petrece pe repede-înainte, de-abia ai iesit din iarna si în Gradina Botanica s-au ivit primele brânduse, ca înfloresc ciresii japonezi din Herastrau si apoi se face cald de mâneca scurta si orasul începe sa se pârjoleasca sub razele necrutatoare ale soarelui.

Anul acesta, dupa o iarna bizara, fara zapada pâna spre sfârsit, primavara s-a ivit timida, a iesit cu greu din firidele ferecate de iarna si când, în sfarsit, dadea semne ca e aici ca sa ramâna, a picat peste noi izolarea. Si anul asta, de #izolare, primavara a fost lunga, racoroasa, alternând zile vântoase cu zile senine, cu aerul vibrand de cântecul pasarilor si cer albastru ca-n povesti. Copacii au înflorit pe-ndelete, mai întai corcodusii, apoi caisii, ciresii s-au lasat asteptati, au fost intrecuti de magnolii, apoi a venit rândul liliacului cu miros ametitor. A fost o primavara ca la carte, o primavara minunata, si, din pacate, îmi va lipsi. Nu am putut-o gusta decât foarte putin, pe terasa, privind mereu in zare sau in cele 30 de minute de plimbare în apropierea locuintei, plimbare la care ieseam reticenti si prudenti, si nu în fiecare zi.

Aerul curat

Dupa zeci de ani petrecuti in Bucuresti realizez ca aerul nu a fost niciodata atât de curat ca acum, de #Coronavirus. In afara de vreo doua zile cu incidente de poluare, pe care le stim cu totii, aerul este atat de curat ca nu-ti vine sa crezi ca te afli in mijlocul unui mare oras, iti vine sa inchizi ochii si apoi, cand îi deschizi, sa gasesti in fata o pajiste verde, nesfarsita, asa cum simti ca ar trebui sa fie.

Nu miroase a fum si a gaze de esapament, parca nu mai e nici praf, numai mireasma de iarba proaspata si flori de primavara. Aerul e racoros si te invaluie ca un dus reconfortant si parca-ti vine sa te gandesti cat de bine e, si cum ar trebui sa fie asa mereu. Ma gândesc la ce spunea un profesor de marketing in facultate, cum ca orice criza este o imensa oportunitate, si apoi ma gândesc daca am invatat ceva oare, daca am reusit sa întelegem cat de important este aerul curat si ca sta în puterile noastre sa facem cumva sa-l pastram asa. Pot doar sa sper ca vom iesi mai intelepti un pic din aceasta #CrizaSanitara.

Linistea

Orasul avea un zgomot de fond constant, un vâjâit, un fel de vuiet lung, interminabil, presarat cu accente ascutite, claxoane, zanganit de tramvaie, scrâsnet de frâne. Trecerea masinilor, constanta, pe soseaua din apropiere (nu suntem chiar lânga strada principala dar nici prea departe) se auzea ca un suvoi constant, ca o curgere repede de apa, fara zagaz, chiar si noaptea.

Acum e liniste. Se mai aud diverse zgomote, altfel cred ca am înnebuni, privati senzorial de dimensiunea sonora a orasului, se mai aude din cand in cand o masina, sau o sirena de ambulanta, sau zgomotul ustensilelor vreunui vecin. Dar majoritara este linistea, presarata de sunete „organice”, latrat de caini, fosnet de frunze, poate câte o voce care patrunde pâna la noi prin fereastra deschisa si mai ales, peste toate, ciripitul pasarilor.

As putea face un atlas, un compendiu, o enciclopedie cu toate trilurile, cu toate cântecele, cu toate exclamatiile lor pripite, fie ca sunt vrabiute guralive, sau cinteze, sau vreun pescarus maiestuos plutind pe o pala de vânt, privind in jos spre noi cu atentie si strigând scurt ceva pe limba lui, poate o concluzie, poate o chemare, poate doar un îhîm pescarusesc. Le aud mereun mai ales dimineata, dar si în cursul zilei, prin fereastra deschisa, sau seara, împletite între faldurile perdelelor si adierile de vânt. Se combina uneori cu vocile copiilor, din casa, un amalgam de sunete care, in ciuda tonalitatii înalte se simt foarte „soft”, altfel decât vuietul industrial, altfel decât vechea amprenta sonora a orasului.

Timpul petrecut in familie

Când îi aud pe cei care se plâng de plictiseala, care mai vor idei de activitati, ceva care sa-i distraga de la lipsa de lucruri de facut, ma cuprinde asa un fel de invidie… Lucram amândoi full time de acasa,  e o perioada foarte plina, copiii sunt non stop cu noi, nici macar nu-i putem trimite afara sa se joace cu cei de vârsta lor, avem mereu sedinte, scoala la distanta, lectii online, teme, mereu ceva de facut. Si totusi…

Si totusi, cu toate ca nu ne vedem capul de treaba, cu toate ca seara picam de oboseala, perioada asta e un fel de vacanta, pentru ca suntem cu totii, impreuna, ca o familie, 24/7. Unul din motivele pentru care ne placeau atât de mult vacantele, pe lânga descoperirea de locuri noi, era acesta: ca, pentru câteva zile (prea putine) pe an putem fi impreuna 100% din timp.

Ei bine, iata, acum traim asta, de aproape doua luni, si e greu, foarte greu, dar e si foarte frumos. Copiii ne solicita tot timpul, ne mai suparam, uneori protestam, dar pâna la urma suntem aici, suntem împreuna, #SuntemBine, si ne-am redescoperit si reconfirmat ca familie. Ne împartim treburile in functie de disponibilitatile fiecaruia, încercam sa responsabilizam si copiii, sa participe la unele sarcini domestice, încercam sa ne descurcam cu provocarile zilnice cât putem de bine. Si oricat am fi de ocupati reusim sa ne facem timp, mereu, pentru o îmbratisare, un pupic sau o întrebare naiva care nu suporta nici un fel de amânare.

Sentimentul de camaraderie

Si aceasta criza, ca multe altele din istorie, a scos la iveala ce este mai bun în oameni (pe alocuri si ce este mai rau, dar astea sunt doar exceptii). A rezultat un sentiment de camaraderie nemaivazut, unde fiecare întinde o mâna reala sau virtuala în ajutorul celorlalti. Acest sentiment de #WeAreAllInThisTogether sau mai pe româneste #TrecemPrinAstaImpreuna se manifesta în cele mai diverse moduri, de la solidaritatea în familie, copiii cu parintii, parintii cu copiii, la solidaritate cu prietenii, cu vecinii, cu rudele, cu cei apropiati sau poate chiar îndepartati.

Am descoperit o cantitate imensa de resurse puse la dispozitie de muzee, universitati de prestigiu, biblioteci sau marci de renume dar am descoperit si gesturi mici, individuale sau ale unor mici firme private, viziere fabricate la imprimanta 3D, proiecte de ventilatoare mecanice low-cost, donatii pentru spitale, initiative de ajutorare a batrânilor sau a persoanelor ce nu se pot deplasa. A fost, si înca mai este, o efervescenta de initiative frumoase, mai mici sau mai mari, toate importante, toate emotionante, iar avanlansa aceasta de empatie te face sa-ti imaginezi cum, cu totii, punem un pic umarul sa trecem planeta peste (sau prin) pandemie, cu daune cât mai mici.

Universalitatea crizei, caci temutul #covid19 a ajuns peste tot, sterge din start tentatia unei atitudini de tipul #AstaNuMaPriveste. Si pentru ca #AstaNeprivestePeToti suntem toti împreuna, de la copiii care deseneaza curcubee si le afiseaza la ferestre pâna la marile firme si organizatii.

Contactul cu prieteni cu care nu am mai vorbit de mult

Un paradox al vremurilor noastre, #DistantareaSociala ne-a adus pe toti mai aproape, la un apel de telefon distanta, la un click, la un zoom. Deja aplicatia zoom e arhicunoscuta, nu-i mai fac eu reclama, dar, prin analogie cu tehnica fotografica si cu numele ei, imi imaginez ca facem, cu totii, un zoom si ne apropiem unul de altul.

Zilele acestea am simtit nevoia (si nu am fost singura, reciproca a fost valabila) sa contactez prieteni cu care nu am mai vorbit demult doar sa ma asigur ca sunt bine, doar ca sa stie ca ma gândesc la ei, doar ca sa transmit o încurajare sau sa vad daca nu pot ajuta cu ceva. Tentativele acestea mi s-ar fi parut inutile in alte perioade dar acum totul a fost firesc, un apel, un mesaj, „Ce mai faceti? , „Voi cum rezistati?”, #TotulVaFiBine. De partea cealalta am gasit mereu aceeasi disponibilitate, am vorbit, am zâmbit, am facut schimb de pareri si solutii la diverse probleme casnice. Criza aceasta va mai dura si trebuie sa „tinem aproape”, trebuie sa ramanem conectati unul cu altul, macar virtual, pentru ca avem nevoie unii de altii, macar ca sa stim ca si altora le e greu.

La un moment dat va veni o vreme (da, înca am sperante) când totul va reveni la normal si atunci, o data cu reluarea vietii de înainte ne vom distanta încet, vom intra intr-o deriva lenta fata de unii prieteni si cunoscuti iar un telefon, dupa luni si ani de zile în care nu am vorbit va parea ne-la-locul-lui.

Senzatia ca traim un moment istoric

Am început cu spusele unui întelept, închei cu o mostra din intelepciune chineza „Sa traiesti vremuri interesante!”. Binecuvântare sau blestem?

E greu sa traiesti în vremuri interesante, pentru ca implica schimbare iar schimbarea nu e nicodata facila. Aceasta perioada este fara precedent în istoria moderna si pare sa genereze schimbare, de la cea de moment care a impus distantarea sociala la schimbari mai profunde si mai subtile, schimbari in psihologia fiecaruia din noi, in psihologia maselor, schimbari în zona de business si tehnologie, în medicina, în industria divertismentului.

Perceptia noastra începe deja sa se schimbe, se modifica formele de salut, modul în care muncim sau în care relationam cu ceilalti si înclin sa cred ca valul initiat în aceasta perioada va creste si va aduce schimbari mai mari. Viitorul este mai incert acum decat era acum jumatate de an dar, pe de alta parte, senzatia ca faci parte din generatia care asista la o mare schimbare este, macar un pic incitanta.

Voi ce parere aveti? Sunt lucruri care va vor lipsi când #SiAstaVaTrece?