Bijuteriile sunt povesti

In camera cu mobila veche, stil, lumina patrunde filtrata printre frunzele teilor, prin perdelele diafane de voal si prin draperiile de culoarea mierii. E o lumina speciala care face lemnul lustruit al mobilei sa luceasca si aseaza peste toate o patina de liniste si calm. Stau sub masa mare de nuc, pe covorul persan in nuante de bleumarin, albastru si galben, cu mici accente negre sau de un rosu intunecat. E un covor persan atipic, n-am mai vazut culorile acestea in alte case dar imi place si mai mult din cauza asta.

Matusa mea trebaluieste prin bucatarie, aud zgomot de cratite, poate ca face delicioasa „Alba-ca-zapada”, asa cum o face ea nu am mai gustat nicaieri. O explozie de aroma de lamaie iti umple gura, foile sunt fine, usor crocante dar se topesc in gura, zaharul pudra gadila narile, aproape pana la stranut, iar o parte ramane pe degete, numai bun de lins.

Am dat iama in caseta cu comori si pregatesc pulbere de stele pentru proiectul meu cu racheta…nu-mi plac papusile, imi plac rachetele, robotii, avioanele si chiar si tancul cu telecomanda, dar asta nu inseamna ca nu imi plac bijuteriile. Cu multa grija scot cu un ac de cusut micile farame de lumina sclipitoare din brosa si le depozitez intr-o cutie de chibrituri, le voi prinde mai apoi pe cartonul vopsit cu negru pentru a face un cer instelat. Pietricelele sunt greu de scos si m-am intepat de cateva ori cu acul dar nu ma descurajez, muncesc cu urechile ciulite la zgomotele din bucatarie… Nu mai poarta bijuteriile astea de mult, dar daca ma prinde matusa iar ma cearta, dupa care poate ca si plange.

Petrecerea de ziua mea a fost reusita, prietenele mele cele mai bune au venit toate si ne-am distrat, am ascultat muzica la casetofon, am jucat carti si mima, am baut ceai dulce cu lamaie si am mancat saleuri facute in casa si toate prajiturile, desi au fost multe. Trebuie sa fac ordine in camera mea dar a meritat, am primit si cateva cadouri grozave!

Un ursulet de plus si o carte de la Liliana – asa e Liliana, are colectie de jucarii de plus. O sa-l pun aici, pe marginea patului, e dragut cu ochisorii lui negri sticlosi si urechiusele rotunde. Am mai primit si un pulover albastru, asta e bun pentru scoala, ca si asa e rece in salile de clasa, tremuram in camasi si sarafane – Cristina a fost mereu o fire practica. De la Madi cea blonda cu ochii albastri, visatoarea si poeta clasei, am primit o clepsidra cu nisip argintiu si o felicitare cu o poezie scrisa pentru mine si numai pentru mine. Clepsidra este frumoasa si probabil ca simbolizezaza ceva foarte profund, evident legat de timp, dar sincer nu-mi dau seama. In schimb felicitarea e cea care imi va ramane in amintire pana la batranete, jur, uite acum o pun in album.

Dar cel mai mult imi plac bratarile, sunt suuuu-perbe! Le-am primit de la Carmen si Miha si cred ca au costat destul de mult pentru ca sunt de argint! Un set de bratari subtiri de argint, fiecare diferita, foarte finute, legate de o za subtire sa nu se separe, numai bune pentru incheietura mea. Ce placut zornaie cand misc mana, un sunet slab dar cristalin care atrage atentia in mod discret. Sunt atat de la moda, si asa deosebite, de-abia astept sa le port, la scoala o sa le iau in ghiozdan dar cum se termina orele le voi pune la mana. O sa conving fetele sa mergem la librarie sa ne uitam la carti, numai ca sa le pot vedea cum sclipesc la incheietura si sa fie admirate!

„Am mult de invatat acum, in ultimul an de liceu” ii spun bunicii, un fel de scuza ca nu mai trec pe la ea prea des, sa mai stam de vorba. Bunica e batrana si bolnava dar zambetul ei e la fel de cald si fata la fel de luminoasa, in ciuda ridurilor, multe si marunte. Imi face semn sa ma asez pe langa ea si mana ii tremura fin, un fel de zbatere de aripa de fluture.

„Am fost si noi cineva, odata” spune, trist… „Aveam conac si mosie, si trasura cu cai frumosi” imi povesteste ea, aceleasi povesti nostalgice despre vremurile bune de odinioara. „Ti-am povestit cum a fost cand au venit rusii?” ma intreaba, si ridic din umeri, e inutil sa-i spun da sau nu, oricum imi va povesti. Ma intreb daca e povestea cu calul din sufragerie, sau cea cu camasile de noapte pe care sotiile coloneilor le purtau in loc de rochii, pe strada, sau poate povestea cu ceasurile pentru care se pare ca rusii facusera o pasiune.

„Cand am aflat ca vin am vrut sa ascundem lucrurile de valoare, stii tu, argintaria, portelanurile… Si le-am strans pe toate intr-un butoi si apoi l-am trimis pe Simion sa sape o groapa in spatele hambarului si sa ingroape butoiul, sa netezeasca bine pamantul si sa presare paie pe deasupra, sa nu se vada. Si nu le-au gasit rusii! Au venit, au facut prapad prin sat si au plecat, dar nu le-au gasit. Numai ca Simion, atat de tare a vrut sa batatoresca pamantul ca a tropait bine peste el. Si dupa ce a trecut razboiul, cand am scos butoiul afara, totul era farame, toate portelanurile, toate paharele de cristal…”

Oftez, din empatie, ma intreb daca asta-i toata povestea. Saptamana viitoare am teza la fizica si am de repetat. Bunica ma priveste cercetator, oare simte ca ma grabesc? Ma mangaie pe par, pielea mainii ei e ca pergamentul, apoi scotoceste in buzunarul capotului din finet maro cu floricele mici, portocalii. Scoate o cutiuta mica cu un colt infundat, imbracata in catifea neagra, tocita. Incheietoarea nu mai este dar tot se chinuie sa o deschida, cu degetele ei tremuratoare.

„Uite, asta a ramas” imi spune, si privesc cu uimire interiorul de matase roz pal si inelul dinauntru. Este din aur de culoare deschisa, simplu, cu o piatra stralucitoare, rotunda si fatetata, intr-un montaj de culoare argintie. „E diamant” spune bunica. „Montat in platina. L-am purtat la nunta, si inainte de asta, mama mea l-a purtat la nunta. E facut pe comanda, la Viena, de strabunicul tau. E al tau acum, si o sa-l porti si tu la nunta” mai spune bunica. Nu stiu de ce, dar plang. Nu vreau sa plang, dar plang, si o strang in brate, si inima mea e cea care tremura acum.

In anul acela bunica a plecat dintre noi. Iar multi ani mai tarziu, la nunta mea, am purtat cu emotie inelul bunicii.

E o dupa-amiaza tarzie de sfarsit de ianuarie si este foarte mult de lucru, ca in fiecare inceput de an. Telefoanele suna, imprimantele bazaie, iar degetele apasa febrile pe tastaturi, o muzica pe care o stiu bine, de cativa ani. Desi mai am cateva documente de clasat, cateva tabele de verificat, telefoane de dat si mailuri de trimis gandul nu-mi sta la munca, ci zboara departe, ba inapoi, ba inainte in timp, sondand, cautand, incercand sa ghiceasca.

Dar iata-le, colegele mele, zambind, ma cheama in sala de sedinte, ma pupa, ma imbratiseaza, imi ureaza numai lucruri frumoase si bune. O felicitare semnata de vreo 50 de maini, pe care o deschid cu emotie, incercand sa ghicesc scrisul fiecareia din ele. Un pachet mare cu hainute de bebe, vai, sunt asa frumoase, nu-mi vine sa cred cat de micute, de pufoase, de gingase si dragalase sunt! Si o punga de cadou, cu o cutie eleganta.

„Ne-am gandit gandit ca pentru tine incepe o noua poveste si ti-am luat ceva special. Este o bratara charm, uite ti l-am luat pe primul, este copacul vietii. Mai departe adaugi tu charmuri si-ti faci propria poveste”. Le multumesc cu ochii in lacrimi, asa e, incepe o poveste noua pentru mine, pentru noi. N-am crezut ca va fi atat de emotionanta plecarea in concediul de maternitate.

Au trecut cativa ani, plini, frumosi minunati. N-au fost numai zambete, au fost si lacrimi, si nopti chinuite, si zile care nu se mai terminau. Dar au fost anii mei, anii nostri. Privesc acum bratara, este plina de talismane de argint, cel de la sotul meu, cateva luate chiar de mine, cel cu flori si cel cu fluturi de la baietii mei. Si in fiecare sunt gravate invizibile povesti.